Regasire?

... zambea tacuta intre asternuturile colorate ale micutului pat..copilul fantastic privea in gol , cu un licar pueril in privirea-i inghetata. Prinsa in fantezia ei, nu simtea daca e treaza sau viseaza. Fata ii era luminata chiar si atunci cand era trista. Incera sa numere in minte oamenii care au iubit-o, care inca o iubesc, pe care ii iubeste..incerca sa faca bilant, raport, sisteme..insa mereu ajungea doar la ecuatii, cu una..cu doua necunoscute... Si plus de asta, un visator stie ca nu e loc de matematica in lumea sa.

I se spusese candva ca parca are stele prinse in par.. de aceea fata ei era luminata mereu... insa stelele mai si cad, iar lumina era tot mai slaba. In plus, de cate ori cei din sufletul ei isi doreau ceva ea isi arunca stele din par, sperand ca zicala este adevarata si dorinta se va implini.

Astazi cateva stele luminau slab spectacolul nebunesc din micul copil fortat sa coboare de pe norisori. In spatele cortinei de zambete se desfasura o cautare disperata a Templului Viselor, al Gradinilor Copilariei. Stia ca a stiut candva sa iubeasca, sa viseze, sa rada, sa zboare. Copil zburand spre Soare, plutind in spuma de nori albi si veseli , imbratisand cu foc venirea noptilor de magie. Nisip fierbinte sarutandu-i trupul ud. Da, aici era. Undeva in noptile la mare s-a regasit. Trebuia sa ajunga din nou acolo, sa caute in nisip urme de ea, sa intrebe valurile tot ce sufletul ei confuz vrea sa stie si apoi sa lase rasaritul sa o tina in brate pana adoarme...

No,cluj

In ultima vreme, intrebarea "cea mai la moda" care mi-e adresata "Cum e la Cluj?". O sa raspund aici in cateva cuvinte. S-o luam pe rand.

1. Facultatea. Cu subpuncte.
a) Profii - majoritatea okei,mi-au lasat o impresie buna si sper sa ramana asa.
B) Cursurile - unele mi se par inutile si alaturi de colegi, ma fac sa am impresia ca nu am ales facultatea care trebuie. Adica .. nu inutile..ci asa.. neatractive. Dar trebuie sa invatam si sa vorbim si de unde sa luam interviuri si sa facem articole inainte sa trecem la treaba propriu zisa. Desi cred ca ne-am descurca sa facem asta si fara o facultate :)) . Am calculat acum. In saptamana plina am 14 cursuri/sem/atelier dintre care 8 obligatorii. Si in sapt goala am 8 dintre care 3 obligatorii :)). deci lejer.
c) Colegii - Deci, sunt cativa MAXIMI, da MAXIMI. Asa, nebuni cum sunt eu. Ca-n orice "clasa" e prezenta setea de afirmare. Da' eu nu ma prea omor cu asta ca nici sa fii prea-n centru atentiei nu e bine.

2. Caminu'. Camera de 4 in care dormim 5. adica 2 paturi suprapuse si inca trei simple. Si 4 dulapuri. Eu dorm sus, chiar imi place desi sunt ferm convinsa ca pe colegele mele le scoate din sarite cand fac eu gimnastica sa ajung in pat [ca n-am scarita] cand pe-afara ora inregistrata e mai aproape de dimineata decat de seara. A,da,colegele de camera. Sunt..cuminti. Mult prea cuminti TOATE. Si pentru cei ce ma cunosc de ceva timp, stiu ca ma simt prost ca eu sunt situata la polul opus si ca le deranjez noptile. Adica ma simt prost ca le deranjez, nu ca-s nebuna, ca aia n-as schimba, doamne feri. Stiti ca eu m-am lamurit din liceu ca se-mbina bine de tot scoala cu chefurile. Si nu renunt, AZI NU. Si-n fiecare zi e azi. Da' nu-i vina mea asta. E ceva cu ordinea lumii, univers, Dumnezeu, chestii de-astea, nu stiu exact cine o denumit azi azi,maine maine .

3. Viata de noapte, localuri,etc - No, aici, jos palaria. Nu comentez. Si tin sa multumesc in mod special lui xty,alex,oana , cristina si mihai. A,da, si geos, pista , ionica. Chiar si diti si bubu da pe ei i-am vazut cam pe sarite. Ca eu cu ei imi pierd noptile. Vorba vine pierd. Ca nu-s pierdute.

Deci e fain la cluj, no. Mai ca m-as bucura daca n-ar fi facultatea :))))

Si ca o concluzie de final, pe bune ca-s copil de bani gata. Ca mi-s gata banii. Pentru donatii, caminu' 4, camera 82. Accept si carduri, da sa-mi dati pinu.

Scrisoare catre un Fat-Frumos

Intreaga vara m-a bantuit sentimentul ca nu sunt acolo unde ar fi trebuit sa fiu. M-am consolat cu gandul ca un nou inceput va schimba totul. Am asteptat acest inceput, am numarat zile, ore, minute. Si acum.. iata-ma aici, parte componenta a acestui capitol al vietii mele si totusi straina de tot.. simtindu-ma mai demoralizata ca niciodata. Am cunoscut oameni noi, oameni care mi-au intrat in suflet din prima clipa, oameni pe care i-as tine 24 din 24 de ore cu mine, am cunoscut si oameni pe care mi-ar placea sa nu-i mai vad niciodata,am ras, am golit pahare, am plans, am dansat, am dormit, am umblat, am vazut, am auzit... insa nu am simtit nimic.

Cred ca punctul la care vreau sa ajung e acela ca , incercand sa fug de tot, sa ma ascund, am ramas doar eu cu mine. Si asta .. ei, asta .. e cel mai rau. Sunt confuza, incerc sa ma decid cine e cel mai mare dusman al meu ...

Initial credeam ca e timpul... fugea mereu de mine, gonea ca un nebun pe strazi pline de oameni dezorientati, nimeni nu il vedea, dar toti eram constienti ca e acolo.. cateodata nu pleca singur, lua cu el pe cineva.. pai si atunci cum sa nu-l consideri dusman? El fura clipe, te amageste cu amintiri, se face nevazut, neauzit, insa e mereu , mereu acolo, nu face nici o exceptie pentru nimeni si e un egoist cu o pofta inimaginabil de mare de viata... asa ca, pas cu pas, ne ia pe toti cu el..

Apoi mi-am dat seama ca timpul lucreaza in colaborare cu Dumnezeu. Am inceput atunci sa-l urasc si pe El. Mi-a trimis o boala, o moarte, nu m-a lasat sa fiu fericita si intr-un final mi-a luat pana si sentimentele.

Acum.. pai.. acum cred ca cel mai mare dusman al meu sunt chiar eu. Eu nu ma mai las sa iubesc, nu mai vreau sa zambesc, nu mai stiu sa fiu copil si in incercarea de a fugi de toata durerea din ultima perioada, mi-am refugiat sufletul intr-un adapost mai rece decat o casutza de eschimosi si mi-e teama sa-l mai scot de acolo. L-am ascuns bine, sa nu-l mai gaseasca nimeni, la capatul unui labirint interminabil, am inchis usa cu multe lacate, am aruncat cheile, am inchis ochii si am plecat fara sa-mi pese ce las in urma.

Insa acum vreau din nou sa-mi pese, chiar daca ma tem prea mult. Dar nu mai am cheile lacatelor, nu mai stiu pe unde sa imi gasesc sufletul in acel labirint inghetat, nu mai am puterea sa-l caut si lacrimile mele de foc nu topesc nicicum gheata. Si incep sa cred ca nimeni nu va mai avea interesul, puterea, curajul sa plece in cautarea sufletului meu pierdut , sa deschida usi, sa topeasca ghetari, sa il gaseasca, sa se lupte cu mine si sa ma invete din nou sa zambesc sincer, sa imi redea sclipirea de copil din privire, sa-mi fie iubit, frate, tata, prieten , sa ma tina in brate pana adorm , sa-mi stearga lacrimile si sa rada cu mine, sa ma certe, sa ma doreasca, sa ma iubeasca...

Altfel spus... Indragosteste-ma de tine... Nu trebuie sa vii pe un cal alb, nu trebuie sa imi aduci stele de pe cer, ci doar sa-mi gasesti sufletul, sa ma inveti sa iubesc, sa zambesc, sa visez si sa fiu copil.

2

Doua luni.. la noi totul s-a legat mereu de 2... din doua in doua secunde.. raku-2.. o data la 2 zile.. Astazi si la mine se rezuma totul la 2.. doua luni de cand am clipit si atunci cand am deschis ochii, umbra pierderii tale mi-a inchis pleoapele din nou. Si de atunci nimic nu mai e la fel..
De atunci, totul se reduce la dor, la comparatii, la ... tine. Banuiesc ca astazi m-ai privit intreaga zi, ai vazut cum am incercat sa uit ce zi e, cum am incercat sa fug de durere, cum m-am refugiat in tot ceea cu ce tu ai fii sau nu ai fi fost de acord.. si tot degeaba.. la finalul zilei am ramas tot eu cu mine, cu dorul, cu amintirea..
Poate uit sa iti spun in fiecare noapte "Noapte buna", poate rad mai mult, poate ma bucur mai mult, poate reincerc sa fiu eu.. insa stii, vezi, simti ca nu este zi in care sa nu ma gandesc la tine... Am spus candva ca viata mea nu merge inainte fara tine..Pai.. chiar nu merge. Uite, zilele trec, eu imbatranesc cu fiecare clipa, dar mereu mereu esti CU MINE, chiar daca poate doar in gandurile mele..
Doamne, dupa doua luni nu s-a schimbat nimic.. ba da, s-a schimbat : iti simt lipsa mult mai mult.. in rest, mi-e inca dor de tine, te iubesc la fel de mult, te vreau inapoi la fel de mult, sunt la fel de revoltata pe Dumnezeu, pe destin sau pe orice mi te-a luat..Si inca ma intreb "de ce destinul a decis sa ne intalnim si mai apoi ne-a ucis fiecare vis, facandu-ne sa suferim.."

Spre infinit.

Stand in tren zilele trecute si cunoscuta fiind obsesia mea pentru trenuri, gari si tot ce se poate vedea cu ochiul sufletului in ele, mi-a trecut prin cap ideea ca durerea si dorul sunt doua trenuri.

Merg in directii opuse, la un moment dat se intersecteaza, in unele zile poate chiar stationeaza mult timp in aceeasi gara. In acest timp pasagerii se urca in ele... Nu asa e si treaba cu dorul si durerea dupa ce pleaca cineva? Momentul cand pleaca e momentul cand trenurile sunt in aceeasi gara.. si stationeaza.. tot stationeaza mult timp. Pasagerii nu se pot decide in care tren trebuie sa urce, seamana atat de mult incat pot fii confundate. Se urca asadar in trenul Durerii, merg un timp cu el , privesc pe geam, vad multe trenuri care seamana cu Dorul. Si isi dau seama ca se indreapta in directia gresita. Atunci, se urca disperati intr-un tren oarecare, poate mai fac greseli, poate nimeresc in Alcool, Dependenta, Nebunie, Izolare , insa intr-un final ajung din nou in gara de unde au plecat, cu Dorul si Durerea in stationare.

Se urca de aceasta data in Dor, ii asteapta un drum lung, spre infinit, fiindca dorul nu trece. Si odata cu trecerea zilelor, ei se indeparteaza de Durere, insa Dorul devine parte din viata lor.

Pentru ca timpul le vindeca pe toate, insa mereu lasa cicatrici. In traducere, chiar daca durerea resimtita dupa pierderea unei persoane dragi se atenueaza in timp, dorul parca se intensifica cu fiecare zi..

Si am decis sa public aceasta postare, fiindca la intamplare, am dat "Urmatorul blog" si am citit ce am gasit pe-acol. Pe 6 din blogurile citite [care erau vreo 10-11] autorul/autoarea pierduse pe cineva drag de curand.

De ce?

Acasa nu mai e acasa. Prietenii sunt cunostinte. Nici macar mancarea nu mai are gust. Ma simt mai puternica, mai capabila sa mut muntii din loc, ca niciodata. As putea spune ca simt ca lumea e a mea, dar totusi nu ma mai simt ca si cum as face parte din aceasta lume. Nu mai iubesc. Nu mai urasc. Nu mai visez. Nu mai sper. Nu mai am idei. Mi-a secat imaginatia. Nu mai stiu sa fac planuri de viitor si nu mai dau doi bani pe trecut. Nu mai imi pasa cu cine ma cert, pe cine cunosc. Nu mai stiu sa pun pret pe lucruri si persoane. Amintirile mele par parca din alta poveste, a altei persoane. Nu mai gandesc inainte sa vorbesc, pentru ca nu ma mai intereseaza ce gandesc sau spun ceilalati. Nu mai imi pasa daca le ranesc sentimentele, fiindca nu ma mai afecteaza nici pe mine nimic. Nu mai vad lumea in culori. Practic, parca vad prin ochii altora, nu prin ai mei. Nu mai stiu sa rad molipsitor. Nu mai am rabdare sa ascult oamenii, sa ofer sfaturi, sa ii fac sa se simta mai bine. Nu mai iubesc soarele si nu mai urasc frigul. Nu mai sufar , dar nici sensul fericirii nu il cunosc. La rascrucile de drum, inchid ochii si merg oriunde, fiindca nu mai stiu pentru ce lupt. Nu mai am idealuri. Nu stiu ce scop trebuie sa ating. Nu stiu incotro sa merg, pentru ca nu stiu spre ce trebuie sa ma indrept.

Nu mai sunt eu. Sunt goala de mine.

De ce?

Un part 8 tardiv..

Am gasit astazi in calculator un fisier "story part 8". Daca stau si ma gandesc bine, imi amintesc cand l-am scris si ce aveam atunci in suflet. Urma sa-l public dupa ce primeam un raspuns concret.. insa raspunsul a fost mai radical decat m-am asteptat, a fost de fapt o incheiere definitiva pana intr-o oarecare viata de apoi, care sper si banuiesc ca va urma. Totusi, inima nu m-a lasat sa inchid fara sa public aici, desi acum toate acele simtiri si dorinte persista, insa acoperite de cenusa... Pentru cine nu stie inca de ce, sa-l intrebe pe Dumnezeu ;))

"Hei..mi-e dor. Un dor de doare. Nu am crezut niciodata ca voi ajunge sa afirm asta, insa sufletul imi lacrimeaza dupa vorbele tale linistitoare, pielea imi arde dupa imbratisarile tale si buzele au ramas impietrite, asteptand o sarutare.
Nu o demonstrez prea des, insa, acum, in lipsa ta, constat ca am ajuns sa te iubesc. Imi petrec noptile in oras cu oamenii mei, insa la fiecare minut gandul imi zboara la tine. Vreau sa stiu daca esti bine, daca te distrezi, daca te gandesti la mine macar un sfert din cat ma gandesc eu. Vreau sa cred ca adormi in fiecare noapte cu gandul ca in curand vei adormi cu mine in bratele tale, asa cum si eu, de fiecare data cand inchid ochii ma gandesc ca este cu o noapte mai putin pana cand voi inchide ochii in bratele tale...
Poate nu am avut noroc.. insa norocul ni-l facem singuri si sunt sigura ca atunci cand vom fii unul langa celalalt , vom simti ca suntem cei mai norocosi oameni de pe pamant. Doamne, cat mi-as dori sa simti si tu aceleasi lucruri care le simt eu acum, cat mi-as dori sa privesti spre viitorul apropiat si sa numeri incet zilele pana cand vom fi impreuna..iar acest gand sa nu iti provoace altceva decat zambete, fericire si caldura in suflet, asa cum simt eu.
E nerabdare, e curiozitate, insa in acelasi timp e o gradatie ascendenta spre fericirea pe care o voi atinge atunci, in patul tau, in bratele tale, in inima ta. Pentru ca vreau si sper ca voi ajunge acolo.
Mi-ai spus candva ca Dumnezeu te-a lipsit de suflet, si ca atare Dumnezeu nu te-a invatat sa iubesti. Imi voi permite mai mult decat imi permite religia si credinta spirituala si voi incerca, pas cu pas, sa te invat sa iubesti. Imi voi pune trupul, mintea si mai ales inima in joc. Voi lupta cu toate puterile care le am la dispozitie pentru a te invata sa ma iubesti, treptat, pana cand voi fi sigura ca atunci cand ma strangi in brate simti ceea ce sunt sigura ca voi simti si eu la atingerea ta.
Ai incredere in mine, destinul ne garanteaza magie. Nimeni nu ar fi rezistat atator nopti de certuri, atator contradictii si lacrimi cum am rezistat noi, daca nu ar urma luni intregi de fericire.
Mi-e frica de intalnirea noastra, mi-e frica pentru ca stiu ca fii urmata de o despartire care va durea enorm. Stiu ca imi vei lipsi asa cum nu mi-a lipsit nimeni vreodata, fiindca, in sufletul meu, mi-am impus sa te iubesc neconditionat si sa nu te dezamagesc niciodata. Si cu timpul am ajuns sa simt..
Ceea ce sper e sa nu iti bati joc, sa intri alaturi de mine in acest joc si cu bratele in jurul meu si buzele lipite de trupul meu sa raspunzi tandrei mele provocari de a te invata sa iubesti..alaturi de mine..pe mine.. "

P.S. Se pare ca totusi destinul nu ne-a rasplatit cum ne asteptam toata forta si iubirea de care am dat dovada cand am rezolvat chiar si cele mai urate certuri si situatii. De ce? Poate stii tu, poate voi stii si eu candva...

Marea ma cheama la ea..

Aud marea cum ma striga.. glasul ei ma face sa plang si felul in care il aud tot mai stins ma sperie.. mi-e teama ca nu voi putea sa-i raspund chemarii.. mi-e teama ca voi plange de dorul ei inca un an..
Pe tanti Mare eu nu vreau s-o dezamagesc.. nu vreau s-o las sa ma cheme in van.. nu vreau s-o las sa ma astepte..nu vreau sa permit sa treaca sezonul fara sa ma duc s-o vizitez, sa-i dau o imbratisare, sa-mi plimb tenisii mei vechi prin nisipul ei caldut, s-o las sa ma mangaie, sa-mi vorbeasca, sa ma loveasca cu valurile ei violente, sa creeze amintiri de neuitat..
Si nenea Soare, o daa, si el mi-a soptit acum cateva zile ca abia asteapta sa ne dam "Buna dimineata" pe plaja, cu o bere in mana, cu picioarele in nisip si cu nelipsita felie de pizza.
Si stiti cine si-a facut loc in mintea mea cu chemari misterioase de nopti nedormite si fericite? Domnisorul Cal Balan.. ah, cat ii simt si lui lipsa. Bancile pline, berea la tava, dansul pana dimineata.. alta viata.
Da.. o alta viata care ma cheama la ea cu disperare.. o alta viata pe care o astept de un an de zile.. o alta viata pe care mi-e foarte teama ca in acest an o sa o dezamagesc...

Completare de-a doua zi :)): Da, iubita mea mare, dragul meu soare si white-ul care imi lipsititi atat de mult.. nu va dezamagesc nici de data asta :x. In 4 zile ne vom imbratisa feeric si voi imi veti darui aceea lume magica de care am atata nevoie acum..

"...sa-mi sara in brate, sa-mi spuna "te iubesc, tati.""

Dragul meu,

Stateam astazi si ma gandeam departe..incercam sa vad lumea aceea pe care noi am fii conturat-o, colorata in cele mai vii nuante , care nu s-ar fii sters curand. Am privit in viitor, undeva peste 15 ani. Am incercat sa ne vad pe noi doi imbatraniti de ani, maturi in minte, inca aceeasi copii in suflet.. Si in peisajul nostru am mai strecurat un suflet. Astfel, am creat o imagine de trei.
Am incercat sa pun imaginile cap la cap doar pentru ca astazi mi s-a trezit o noua dorinta: mi-ar fii placut sa te vad tata. Tu, omul violent, mare, care impune frica tuturor... cu un bebelus in brate. Nu ai idee cat de frumoasa a fost imaginea. Ceva magic, un om mare cu o galma mica si plangacioasa care zambea angelic in bratele tale. Si tu, topindu-te la reactiile micului pui de om. Marele erou adus pe culmile sentimentelor de o fiinta cat palma lui.
Inaintand in ani, am gasit acelasi tu , cu acelasi zambet mare, cu cateva fire de par alb ratacite, sarind mereu in apararea copilului tau, invatandu-l sa fie tare, sa nu cedeze niciodata, sa nu se lase mai prejos decat tatal lui.
Imi imaginez 2 saltele pe jos , unite si pe ele o fiinta de 1 90 cu o fiinta un pic mai mult de-un metru luptandu-se in joaca. Imi imaginez o cina fericita in familie, intr-o camera semi-intunecata, acoperita de rasete si glume, imbratisari si magie. Imi imaginez o canapea si pe ea doi oameni ce i-as fii iubit, uitandu-se la te miri ce film cu multe gloante, foc , lupte si eu in usa , rugandu-ma sa se termine odata.Din camera alaturata se aude o voce linistita de fetita, pierduta in lumea ei cu papusi cu parul balai si barbati plasticati cu rol de cavaleri ai micilor zane cu rochii care de care mai colorate. Te vad ridicandu-te de pe canapea la finalul filmului, ducandu-l dupa cap pe fiul tau spre camera lui, unde el iti spune fericit "Tati, de data asta nu trebuie sa mai lasi lumina aprinsa. Acum sunt mare. Astazi am implinit 7 ani. Poti s-o stingi.". Te indrepti apoi spre camera roz, plina de jucarii si de lucruri pufoase. Acolo o iei in brate pe mica ta minune si o asezi in pat. Ea riposteaza ca trebuie sa se intoarca la jocul ei, ca micile papusi pregateau nunta si trebuie sa o termine. Cu glasul bland ii spui "Micuta mea, trebuie sa se odihneasca si ele inainte de ziua cea mare. Tu, marea organizatoare, ai nevoie de mult somnic dupa cat ai muncit sa fie o nunta perfecta. Asa ca inchide ochii si maine vei vedea roadele muncii tale.". O gadili apoi pana ea nu mai poate de ras si te roaga dulce sa o lasi. Atunci tu ii inchizi incet pleoapele, o saruti pe fiecare ochisor, pe varful nasului si pe frunte, o invelesti in plapumioara ei cu ursuleti si ii urezi noapte buna. Iesind din camera, vii spre mine, ma iei in brate si imi oferi linistea pe care am cautat-o toata ziua.
Da, stiu, am o imaginatie foarte bogata.. insa iti spun .. cu siguranta ai fi fost un tata perfect de care micul tau supererou si eleganta ta printesa ar fi fost mandri. Foarte mandri.

Joc.

De la un necunoscut. :D



Zodia - Rac

As vrea - Sa invat din nou sa iubesc.

Pastrez - Amintiri :x

Mi-as fi dorit - Sa nu moara nimeni drag mie.

Nu-mi place - Sa fiu singura.

Ma tem - De moarte. A celorlalti, nu a mea. Si de insecte. Si de singuratate.

Aud - Si ce n-ar trebui s-aud :))

Imi pare rau - ca nu am fost in anumite momente unde ar fii trebuit sa fiu.

Imi place - Sa visez, sa scriu, sa ma pierd in muzica, sa imi iubesc prietenii.

Nu sunt - Increzatoare in fortele proprii.

Dansez - Cand am chef.

Niciodata - Injectabile.

Par - Timida si Cuminte.

Plang - Des in ultima vreme. De dor.

Nu-s intotdeauna - Fericita.

Nu-mi place la mine - Fizicul.

Sunt confuza - Cand trebuie sa iau decizii importante.

Am nevoie - De EL.

Ar trebui - Sa merg acum sa dorm. :))

Zaruri pentru natura.

Printre zilele senine tulburate cu picaturi suparacioase de ploaie si noptile intunecate, stralucind in lacrimi si zambind in stele… mi-a venit o idée. Noi doi am putea invata ploaia sa rada cu 'lacrimi de soare'. Zambetele triste ale cerului pot deveni lacrimile de bucurie ale norilor negri. De cand ai plecat, am invatat ca poti gasi miracole in orice loc comun, am invatat ca banalitatea poate deveni speciala prin faptul ca simti, am invatat sa zambesc atunci cand plang de dor si sa invat din ce candva ignoram.
Atunci inseamna ca totul e posibil. Eu intocmesc un regulament, tu ii dai naturii niste zaruri. De cate ori va da cu amandoua peste trei, va fii soare. De cate ori va da cu amandoua sub trei, va ploua.. mohorat si inchis, gri si deprimant. Dar atunci cand un zar va fii sub trei puncte si unul peste trei.. atunci ploaia va trebui sa invete de la noi sa rada cu lacrimi de soare.
Imagineaza-ti... transpune pentru fiecare om intr-o imagine aceasta idee nebuneasca. Ploaia inseamna picaturi.. iar soarele aduce stralucire si culoare.. lacrimile de soare vor fii niste jocuri halucinante de culori care ii vor uimi pe oameni atat de tare incat vor uita pentru cateva momente de durerea pe care fiecare o are in suflet.. Apoi, cand lumea va privi in substratul acestui proiect magic, va intelege ca totul nu este de fapt o demonstratie a vechii zicale ca imposibilul poate deveni posibil. Si care va fii rezultatul? Oamenii vor incerca tot pentru a deveni fericiti, le vom reda optimismul, ii vom invata sa rada atunci cand plang, sa caute alinare pentru sufletul lor atunci cand cei dragi pleaca prea sus sa ii mai poata atinge chiar in magia prezentei acestora langa ei, ii vom invata sa auda vorbele nespuse, sa citeasca randuri nescrise, sa asculte o muzica angelica atunci cand boxele au obosit.
Astfel, vom avea mica noastra contributie pentru o lume mai buna.. fiindca...la finalul oricarui film, un final fericit aduce zambetul pe buze, in ciuda incercarilor prin care trec personajele... Si viata pe care o traim nu este altceva decat un film.. Doar ca in timp ce suntem actori, ne putem permite din cand in cand sa fim si regizori..
Da, stiu, visez cu ochii deschisi pentru prima data in ultima luna.. Poate undeva chiar exista o lacrima de soare pentru fiecare. Ajuta-ma doar sa le impart...

We'll be together one day.. I promise. :D

Mi-e dor de tine, bine? Nici nu stiu daca pot folosi sintagma “mi dor de mi se rupe sufletul”, fiindca mi-ai luat sufletul sus cu tine atunci cand ai plecat. SI atunci ce ma doare, daca suflet nu mai am? Ma doare ca nu am apucat sa-ti mai spun o data “te iubesc”, nu am apucat sa-ti spun “bun venit”, nu am apucat sa te mai strang in brate, sa adorm si sa ma trezesc langa tine, nu am apucat sa-ti spun “ramas bun”. Dar nu voiam sa fiu nevoita sa-ti spun ramas bun! Nu asa!!!
Stiu ca acum te uiti de sus la mine si stiu ca-mi repetai mereu sa nu plang orice ar fii, dar spune-mi,spune-mi cum sa nu plang cand mi-ai fost luat fix in momentul in care , poate, mai mult ca niciodata voiam sa fiu langa tine?
Am gresit, stiu, am fost slaba si proasta. Am lasat timpul sa treaca pana a fost prea tarziu. Si da, trebuia sa fiu acolo! M-am saturat sa-mi spuna lumea ca poate nu schimbam nimic daca eram acolo, cand stiu prea bine ca schimbam tot. Si tu stii asta la fel de bine ca mine si stiu ca nu ai vrea sa ma simt vinovata, insa ma simt. Spune-i acelui Dumnezeu crud de care nu mai vreau sa aud curand ca imi dau 10 ani din viata doar sa dau timpul inapoi sa demonstrez tuturor ca eu am dreptate, ca totul era bine daca eram acolo si astfel as reusi sa fac sa fii in continuare langa mine , langa ei..
Mai tii minte seara in care ti-am spus plangand ca eu nu pot merge mai departe daca nu am pentru ce sa lupt, pentru cine sa lupt? SI mi-ai zis ca te am pe tine, merg mai departe pana la ultima putere pentru tine. Acum ce fac? Pentru cine mai lupt? Pentru ca nu mai vreau sa lupt pentru nimeni si nimic,vreau sa vii inapoi. Am nevoie de tine, chiar am.
Nu mai pot sa ma prefac fata de parinti si de prieteni si de toata lumea ca sunt bine. Nu mai vreau. Daca vrei sa fiu tare, iti spun ca singurii oameni de pe planeta asta pentru care vreau sa fiu tare in momentu de fata sunt fratii tai. Sopteste-mi cumva, tu intotdeauna ai gasit o solutie..cum sa-i ajut, cum sa fiu langa ei si de ce au ei nevoie acum.
Nimeni inafara de tine nu stie cat ai insemnat pentru mine, nimeni nu ar intelege de ce doare asa rau. Si nici nu sunt sigura ca vreau sa treaca. Nu sunt sigura de nimic. Sunt sigura doar ca toate paginile de vise ce ni le-am facut trebuiau sa prinda contur. Si eram atat de aproape sa le conturam! Ai spus ca o sa ajungem la 30 ani si nu o sa stim cine a facut primul pas. Nu am prins nici macar 20...
Deci nici nu pot scrie randurile astea pentru ca nu vreau sa cred ca nu mai esti. Inca vreau sa sper si sa astept ca o sa intri si o sa-mi zici ca a fost o gluma, ca totul e bine, ca pot veni la tine cand vreau. Si atunci peretii se aduna pe mine, inima-mi urla, lacrimile o iau razna si mintea imi aminteste ca tu chiar nu mai esti.
A fost prea brusc!!! Nu ma asteptam la asta, chiar daca adormeam nopti la rand cu lacrimi de ingrijorare ca stiam ca iar esti implicat in nu stiu ce batai sau alte chestii, am avut mereu incredere ca o sa treci si o sa trecem peste toate si o sa fie bine. Chiar tu ai spus ca vei pleca peste vreo 50 ani... Chiar ma gandeam zilele trecute daca sunt in stare sa aleg o relatie in care 60 la suta din timp sa fiu ingrijorata. Si cand stiam ca e vorba de tine, nu aveam nici cel mai mic dubiu ca asta vreau sa aleg. Insa nici macar nu mi-a mai fost lasat dreptul de a alege, dreptul de fii fericita alaturi de tine, de a trai viata aceea alaturi de “smenarul meu”, ca tot te-am terorizat saptamani la rand cu melodia aia..
Ce pot sa-ti mai spun? Pentru ca intotdeauna ai stiut mai bine ca mine ce e in sufletul meu, sunt sigura ca de acolo de unde esti te descurci si mai bine sa ma ghicesti.. Imi e dor de tine, la toti ne e.. Si , sper ca stii ca in ciuda tuturor reprosurilor si certurilor provocate la nesfarsit de mine, chiar te-am iubit foarte mult. Sa ai grija de noi de acolo de sus..oricum stiu ca o vei face.. Ai grija de baieti, nu ii lasa sa faca vreo greseala si nu-l mai lasa pe Dumnezeu sa mai ia pe vreunul acolo. Fii la fel de curajos cum ai fost mereu si infrunta-l, inainte sa provoace mai multa suferinta..Cat despre mine, decizia iti apartine.. ajuta-ma doar sa fiu langa ei, daca au nevoie de mine..Sa nu-ti gasesti vreo alta domnisoara pe-acolo pe sus pana vin eu, chiar daca poate va dura o vreme :-w. Adica stii tu de intelegerea noastra, ramane valabila. Pana venim si noi care am ramas pe-aici, tu fa un pic de ordine pe-acolo. Sa ma astepti cu Chuppa Chups verzi,asa cum ne-am inteles. Si nu, nu gandi porno. Te iubesc. P.S. Te simt cand imi stergi lacrimile si imi redai optimismul ca ne vom desena visele intr-un mod mai special decat au facut-o ceilalti, nu esti asa smecher cum crezi >:P Multumesc :D

Offline catre Dumnezeu: pentru Tine suntem niste numere la loterie?

In general , timpul ca notiune de viata isi anunta startul, mai mult sau mai putin precis. Uneori sugereaza si finalul...insa, de cele mai multe ori ii scoate pe cei dragi din scena fara nici un avertisment. In secunda asta ii ai langa tine,razi, glumesti faci planuri de viitor, creezi iluzii si astepti sa trasezi conturul..in secunda urmatoare toate se indreapta spre un haos general, unde tot isi pierde din sens, oamenii varsa multe lacrimi si in fiecare zi se mint cate putin singuri,pentru a alina durerea,cauta pretexte false gen Dumnezeu a stiut ce face, ca asa e mai bine , ca voia sa fie langa nu stiu cine sau ca asa trebuia sa se intample. Spune-mi atunci,Doamne, cum iei la tine atatea suflete tinere in fiecare an? Ti se pare tie correct ce faci? Poate fac greselile lor, insa din cate stiu timpul schimba multe asa ca poate in timp situatiile se imbunatatesc. Si bun, mergand pe ipoteza pedepsei asa-numita divina, cei din jur merita nopti de lacrimi , durerea sfasietoare si creearea unei noi iluzii ca se vor intalni in viata de apoi? Sa nu zic imediat ceva despre toate astea…
Un exemplu? Foarte bine, Imi rup nu bucata din suflet, ci sufletul sa-ti ofer exemplul. Ai luat la tine pe copilul asta pe care-l iubesc eu asa. El n-a avut viata usoara, eu nici atat. Am facut amandoi tampenii in timp. Insa, poate erai intors cu spatele si nu ai vazut ca in ultimele 4 luni ne-am schimbat amandoi in bine, ne-am facut promisiuni pe care le-am respectat, mai mult sau mai putin, am invatat reciproc sa iubim , sa iertam , am incercat in masura in care am putut sa fim alaturi unul de celalalt in ciuda distantei pe care apropo, daca tu le faci pe toate, tot tu ai pus-o intre noi. Si uite, venea luna august. Era o chestie pe care amandoi o asteptam de mult timp, stiam cu siguranta ca fericirea noastra adevarata incepe atunci si doar gandul ca ziua aia se apropie m-a ajutat sa trec peste tot. Dar ai stricat tu tot , cu un moment de neatentie in care l-ai lasat pe dracusor sa-si vare coada. L-ai facut pe el sa dispara, m-ai distrus pe mine tocmai cand eram mai sus, mai plina de speranta si iti multumeam mai mult pentru ca in sfarsit, toate merg bine, i-ai distrus familia,prietenii care erau fratii lui.. nu crezi ca au suferit destul anul asta? Trebuia sa-l iei si pe el dupa inca o lupta cu moartea pe care a dus-o? De ce acum si nu atunci? Explica-mi!!!!!!!! Nu poti, pentru ca niciodata nu te cobori la nivelul nostru sa ne raspunzi la intrebari. Si pentru ca nu cobori aici , intre noi, nu stii cum doare gandul ca nu-I vom mai auzi niciodata vocea, nu-I vom mai vedea niciodata zambetul, nu-I voi simti imbratisarile si nu ma voi trezi langa el dimineata. Asta in cazul meu, cand nici nu ne leaga atatea amintiri…
Daca pe mine ma doare de innebunesc, ei cum sunt? Ei, fratii lui. Cum crezi ca se simt cand se intalnesc si vad ca , abia impacati cu ideea lipsei unora dintre ei, trebuia sa treaca din nou prin asta? Cum crezi ca se simte sufletul lor cand oameni alaturi de care au crescut nu mai sunt acolo cu ei? Cum intra in locurile unde-si pierdeau noptile si cum fiecare scaun, fiecare perete le vorbeste despre el? Cum se simt ei cand pun mana pe telefon, dau in agenda peste nr lui si ar vrea sa-l sune sa vada ce face, unde e , dar dintr-o data ceva de mii de ori mai dureros decat o lovitura fizica le aminteste ca nu mai pot suna? Cum o sa fie si peste luni de zile, cand intamplator o sa dea peste o poza cu el si o sa-si aminteasca tot, asa intr-o secunda, o sa le treaca prin cap tot prin ce au trecut, precum si faptul ca e..the end? Explica-mi si mie, e un fel de loterie a sortii si de data asta ei au avut mai mult ghinion? Cati dintre ei ai rapit anu’ asta si de ce? Scuza-mi intrebarea, pentru moment aveam senzatia ca meritam si noi astia ce-am ramas aici o explicatie.
Din pacate, tot tu te ocupi si cu minunile. Atunci, da-ni-l inapoi. Nu vreau pe altcineva in schimb, nici ei nu vor, il vrem pe el. O persoana din milioanele care le ai acolo. Ia-ne 10 ani din viata la fiecare care am plans dupa el si da-l inapoi. De ce nu exista cale de mijloc, daca noi suntem dispusi sa sacrificam? Nu te inteleg , Doamne. Deloc. Insa stiu ca mai e un singur lucru pe pamant pe care ai avut ocazia sa mi-l iei si nu mi l-ai luat. Stii la cine ma refer, iti multumesc pentru asta. Insa.. sper ca loteria asta nu s-a mutat in jurul meu, pentru ca daca pierd si persoana aceasta in viitorul apropiat, o sa poti considera ca m-ai pierdut si pe mine de tot.

P.S. Daca cumva tot ce ai facut sa-l tii departe de mine era un fel de avertisment ciudat si mult prea dureros, afla ca in general imi place sa dau singura cu capul si sper pana-n ultima clipa ca pot ocoli zidul de care-mi striga toti ceilalati ca e in fata. Si, apropo, in majoritatea cazurilor reusesc sa-l ocolesc.

Offline catre Dumnezeu : Unde ne e vara?

Asculta mai multe audio Muzica
Fara suparare, Doamne, dar vreau sa te intreb si eu ceva... Ce ai de gand cu vacanta noastra de vara? Ii spune "de vara", asa ca oamenii se asteapta sa le mangaie razele soarelui chipul, sa nu stie ce haine sa mai arunce de pe ei, sa-si planifice calatoriile lungi doar noaptea pentru a nu muri de cald, sa fie liberi sub cerul senin... Insa, in schimb, cei mai norocosi dintre noi ne plangem de ploaia care cade zilnic, de temperaturile scazute care ne fac sa credem ca e toamna si timpul sa ne intoarcem la scoala a venit deja, de dureri de cap din cauza presiunii si de raceli si alte cele din cauza inadaptarii organismului la asemenea conditii in acest anotimp. Cei mai ghinionisti se lupta cu moartea printre valuri interminabile create in propriile lor orase , asteapta ajutoare pentru ca nu mai au nimic fiindca totul le-a fost luat de ploile zilnice de care vorbeam mai sus si sunt sigura ca acei copii nici macar nu mai stiu ca e vacanta.

Stii, am terminat cu examene, licente, sau simplu doar scoala.. iar noi, tinerii, am vrea sa ne aflam pe o plaja unde soarele sa ne zambeasca viclean, sa simtim doar uneori picaturile racoritoare ale unei ploi calde de vara, sa stam noaptea intinsi pe nisipul inca fierbinte sau pe iarba umeda si sa privim cerul, imbracati sumar, fiindca nici macar noaptea nu poate aduce frigul. Am vrea sa luam un ghiozdan in spate, un cort si un sac de dormit si sa plecam undeva unde sa nu stie nimeni de civilizatie, sa ne distram nopti la rand si sa plecam doar cand simtim lipsa unui pat adevarat. Dar nu putem,nu? Nu putem fiindca ploaia ne-ar izgoni acasa in prima noapte, urmand blistere de paracetamol si sticlute de sirop de tuse.

Si ce e de facut, Doamne? Sa ne gandim ca vacanta asta e doar una din-aia dintre semestre in care ne luam pe noi gecutele groase si fugim repede prin oras, fara sa privim sau sa ne oprim decat acolo unde ni se poate servi ceva cald? Sa uitam de noptile cu cortul, de dormitul pe plaja, de diminetile cand la 8 ne trezeam uzi de soarele care incalzea materialul cortului si sa bem o bere rece ca sa ne racorim? Sa uitam de momentele in care ziceam "Ma plictisesc, hai sa facem ceva. Da, hai, cati bani ai? Uite atatia. Bine, hai la mare, hai in Sibiu, hai in Timisoara, hai oriunde. Hai sa mergem in gara si vedem unde este tren." . Sa uitam de toate astea doar fiindca jumatate de tara e sub ape si cealalta jumatate evita sa plece in calatorii de teama schimbarilor de vreme? Ce sa facem? Sa stam in casa, sub plapumioara ca iarna? E vara, Doamne, e vara. E momentul nostru de libertate, rebeliune,distractie. E clipa in care ne conturam amintiri de neuitat, in care ne aruncam in gol fiindca stim ca suntem prea puternici sa picam jos, ca putem zbura oriunde vrem, chiar si cu putini bani in buzunar? Soarele verii ne dadea aripi si ne desena amintiri. Dar pana si asta parea prea mult, nu? Acum am pierdut tot. Pentru niste tineri obisnuiti sa isi petreaca verile cat mai departe de casa, e cea mai grea pedeapsa. Pentru niste tineri care pana acum au dat ce a fost mai bun din ei si au asteptat cu nerabdare aceasta binemeritata independenta e aproape o crima sa nu poata sa simta sub talpi atingerea nisipului fierbinte sau pe obraji roua diminetii atunci cand ies din cort.

Te-am suparat toti, Doamne, stim.. insa... chiar sa ne iei vara?:(

Story part 7

Nu mai avea nici o veste de la el de cateva saptamani. Era ingrijorata .. atat de starea lui, cat si de starea ei.. nu obisnuia sa se consume atat pentru un aproape-necunoscut, insa ceva din ea nu ii putea oferi linistea de care avea nevoie. Simtea ca e ceva cum nu a mai simtit niciodata, nu cunostea sentimentul. Sau.. poate doar se ferea sa recunoasca. Ceva in inima si mintea ei nu-i dadea pace, o rascolea incet pas cu pas, precum un baietel de 3 ani care se joaca cu lopatica in nisip, precum valurile nestapanite ale marii.. Insa acum.. cand nu mai avea nici o veste de la el...era ca si cum vantul se chinuia in disperare sa creeze valuri pe mare, insa marea ramanea mereu intr-o liniste eterna, imuna la eforturile vantului. Si ce rezulta? Un vant incompetent.. si o mare incompleta.. Da.. ea era vantul, ea simtea ca bate in nestire degeaba, simtea ca el e incomplet fara ea insa nu putea face nimic mai mult. Nu isi putea gasi echilibrul interior pana nu afla ceva despre el, isi petrecea noptile cand cu ochii deschisi si cu gandul la el, cand cu ochii inchisi, visandu-i pe ei.. ei doi.. impreuna, iubindu-se neconditionat, fara limite, intr-o armonie perfecta, care parea rupta dintr-un basm ..

Asa, cufundata in gandurile ei, cu imaginatia zburand departe..insa nu mai departe de bratele lui.. fu surprinsa cand auzi soneria sunand.. Merse incet spre usa, suparata la gandul unor posibili musafiri, deschise usa si vazu postasul.Avea in mana un plic intins spre ea. Il lua, isi lua ramas bun si inchise usa...Nici nu isi imagina ca era de la El. Tocmai EL. Il deschise banal si incepu sa citeasca ca intr-o rutina straveche, insa atentia ii fu acaparata in curand de cuvintele care parea rupte din inima Zanei Dorintelor..
"Iubita mea, nu am vrut sa-ti dau nici o veste fiindca am asteptat sa ma fac bine. Acum sunt bine, am realizat in timpul petrecut aici ca trebuie sa profit de fiecare clipa, asa ca incep prin a-ti spune ceva ce poate trebuia sa-ti spun de mult: TE IUBESC. Te iubesc, inger, cum nu am iubit pe nimeni si senzatia imi e ciudata, o simt confuz, precum o ceata care nu vrea sa se ridice de pe inima mea si totodata, pe care eu vreau s-o tin acolo. Maine voi iesi din spital. Astept sa termini scoala si voi veni dupa tine, te voi lua la mine.. Nu trebuie sa le spui nimic parintilor tai, nu trebuie sa iei nimic la tine... ne vom avea unul pe altul. Nu vreau sa te sochez cu scrisoarea asta, insa vreau sa nu mai pierd nici o clipa din idealul de fericire ce simt ca l-as putea atinge alaturi de tine. Pe curand.. ".

Cand impatura scrisoarea simti in coltul ochilor cum se prelingeau lacrimi.. in coltul gurii se contura un zambet.. Se temea de gandul ce prindea contur in mintea sa, de bataile amplificate ale inimii, de zambetul ei plin de fericire, de senzatia de speranta ce ii inunda corpul.. se temea mai ales de dorinta de a-l avea aproape, langa ea, sa adoarma in bratele ei , dimineata sa se trezeasca si sa-l sarute pe frunte, grijuliu precum o mama, gingas precum o iubita.., sa piarda ore intregi in bucatarie gatind , printre zeci de minute de intreruperi pline de dragoste.. sa umble cu el pe strazi pline de alti oameni, insa in jurul lor sa para ca nu mai exista nimic, ca totul e acolo , atunci, pentru ei. Doar pentru ei. Totul parea de vis.. insa parea realizabil alaturi de el.

Inchise ochii zambind, era prima seara in ultimele saptamani cand adormea cu o senzatie de implinire sufleteasca.. Si era bine.. atat de bine. Parca simtea deja atingerea lui.. doar cateva zile pana vor fii din nou impreuna. Era indragostita. Da. Si acum nu se mai temea sa recunoasca. Poate ca in sfarsit soarele a rasarit si pe strada ei...

Completare [20 iulie 2010]: Soarele nu rasarise, era doar o iluzie. In scurt timp afla ca el murise, luand cu el astfel toata speranta, visele, iluziile, planurile, fericirea. THE END!