Timpul in spital trecu grabit , era din nou acasa, era din nou singura si inca nu stia daca ceea ce vazuse fusese un vis sau realitate. Ii era frica sa creada si sa isi lase sufletul sa simta din nou, asa ca se consola cu ideea ca fusese doar un vis frumos. Timpul se scurgea incet, ea vorbea des cu el insa niciodata nu indrazni sa-l intrebe direct nimic legat de ei doi. Era prea frumos totul. Apoi , intr-o zi, dupa o saptamana intreaga in care nu vorbisera.. primise un telefon care o lasase cu lacrimi in ochi si cu maini tremurande.. el suferea de o boala, care acum se inrautatea. Mai grav decat starea sa fizica era starea sa psihica..la telefon parea atat de trist, debusolat si lipsit de speranta incat fata simti o incredibila dorinta de a fii langa el , sa-i fie alaturi si sa-i sopteasca aceleasi cuvinte pe care el i le soptise cand ea fusese internata. Insa , cu lacrimile siroind pe obraz si inca cu speranta in suflet, ii scrisese o scrisoare pe care nu stia daca i-o va trimite vreodata..
"Iubitul meu ,
Stii ... ai aparut in viata mea cand aveam mai multa nevoie de o iluzie in care sa cred. Nu am inceput cu dreptul, insa in timp mi-ai aratat o fata a ta care mi se pare imposibil sa existe in realitate, insa esti tu.. mi-as dori atat de mult sa fiu singura care ti-a cunoscut aceasta parte si care ti-o va cunoaste vreodata. E aproape inacceptabil pentru altii cum o persoana poate iubi o iluzie, cum poate spera neconditionat ca va prinde contur si cum isi poate lasa lacrimile sa curga incet pe obraz la gandul ca nu ii e bine, ca nu e langa el, ca isi doreste enorm sa fie acolo, sa traseze cu mainile ei un contur negru puternic la aceasta fantezie si apoi, de mana cu el , sa o coloreze impreuna in orice culoare doresc. Sa sopteasca cuvantul "acasa", apoi sa inchida ochii si "acasa" sa nu fie locul unde a crescut, oamenii pe care ii cunoaste de o viata, ci sa simta ca "acasa" va fii doar in bratele lui. Sa ramana treaza pana la ore tarzii in noapte asteptand un semn, iar apoi sa inchida ochii cu pleoapele incarcate de grija si dragoste, de dorinta si speranta.
Ti-am spus intr-o seara ca eu nu pot merge mai departe daca nu am un tel spre care sa ma indrept, un lucru sau o persoana pentru care sa sper, sa lupt mereu si care sa-mi dea forta de a gasi in mine puterea de a merge mai departe. Mi-ai raspuns ca .. cu tine cum ramane? Intotdeauna mi-ai facut inclusiv sufletul sa zambeasca cu replicile tale care nu sunau a fi gandite, ci sunau ca spuse din suflet , simtite. Nu te-am crezut niciodata pe deplin, insa inimii mele ii placea sa te asculte, sa te creada, sa te iubeasca in fiecare zi mai mult. M-ai certat cu atata dragoste cand am gresit incat mi-a fost imposibil sa nu-ti promit ca, de dragul tau, nu voi mai gresi a doua oara. Mi-ai redat stralucirea din privire si mi-ai creat in minte o imagine atat de perfecta incat parea ireala. Poate, fara sa-ti dai seama.. in timp .. ai fost tu sursa mea neconditionata de speranta, de putere, de zambete.
Stii..eu nu mai stiu sa iubesc. Ranile din trecut au lasat cicatrici adanci, persoanele mi-au taiat aripile si eu am incetat sa simt, sa sper, sa caut. Insa, cand inchid ochii si imi las mintea sa mearga departe..pana la tine, sa creeze portrete in care eu, imbracata cu tricoul tau care mi-e mare stau la tine in brate, iar tu iti lipesti buzele de umarul meu dezgolit.. atunci simt ca as putea iubi, ca as putea crede, as putea spera si as putea visa din nou.
Acum e randul meu sa te fac sa mergi mai departe. Nu imi pot alege cuvintele prea bine, insa iti spun ca asa cum eu am promis ca voi merge mai departe pentru tine.. tu trebuie sa promiti si sa crezi mai mult decat orice ca trebuie sa lupti pentru tine, pentru mine si mai ales pentru noi. Nimeni nu poate garanta ca iluzia nu se va spulbera cand vom trasa conturul, insa nimeni nu poate contesta ca , daca totul e asa cum e acum, avem pentru ce lupta, pentru ce merge mai departe. Eu simt, ceva din mine imi spune , imi zbiara in urechi ca totul va fii bine si vom putea gusta din paharul pe care il umplem impreuna de atata timp.. Trebuie doar sa crezi in mine, in tine si in noi. Doi..."
"Iubitul meu ,
Stii ... ai aparut in viata mea cand aveam mai multa nevoie de o iluzie in care sa cred. Nu am inceput cu dreptul, insa in timp mi-ai aratat o fata a ta care mi se pare imposibil sa existe in realitate, insa esti tu.. mi-as dori atat de mult sa fiu singura care ti-a cunoscut aceasta parte si care ti-o va cunoaste vreodata. E aproape inacceptabil pentru altii cum o persoana poate iubi o iluzie, cum poate spera neconditionat ca va prinde contur si cum isi poate lasa lacrimile sa curga incet pe obraz la gandul ca nu ii e bine, ca nu e langa el, ca isi doreste enorm sa fie acolo, sa traseze cu mainile ei un contur negru puternic la aceasta fantezie si apoi, de mana cu el , sa o coloreze impreuna in orice culoare doresc. Sa sopteasca cuvantul "acasa", apoi sa inchida ochii si "acasa" sa nu fie locul unde a crescut, oamenii pe care ii cunoaste de o viata, ci sa simta ca "acasa" va fii doar in bratele lui. Sa ramana treaza pana la ore tarzii in noapte asteptand un semn, iar apoi sa inchida ochii cu pleoapele incarcate de grija si dragoste, de dorinta si speranta.
Ti-am spus intr-o seara ca eu nu pot merge mai departe daca nu am un tel spre care sa ma indrept, un lucru sau o persoana pentru care sa sper, sa lupt mereu si care sa-mi dea forta de a gasi in mine puterea de a merge mai departe. Mi-ai raspuns ca .. cu tine cum ramane? Intotdeauna mi-ai facut inclusiv sufletul sa zambeasca cu replicile tale care nu sunau a fi gandite, ci sunau ca spuse din suflet , simtite. Nu te-am crezut niciodata pe deplin, insa inimii mele ii placea sa te asculte, sa te creada, sa te iubeasca in fiecare zi mai mult. M-ai certat cu atata dragoste cand am gresit incat mi-a fost imposibil sa nu-ti promit ca, de dragul tau, nu voi mai gresi a doua oara. Mi-ai redat stralucirea din privire si mi-ai creat in minte o imagine atat de perfecta incat parea ireala. Poate, fara sa-ti dai seama.. in timp .. ai fost tu sursa mea neconditionata de speranta, de putere, de zambete.
Stii..eu nu mai stiu sa iubesc. Ranile din trecut au lasat cicatrici adanci, persoanele mi-au taiat aripile si eu am incetat sa simt, sa sper, sa caut. Insa, cand inchid ochii si imi las mintea sa mearga departe..pana la tine, sa creeze portrete in care eu, imbracata cu tricoul tau care mi-e mare stau la tine in brate, iar tu iti lipesti buzele de umarul meu dezgolit.. atunci simt ca as putea iubi, ca as putea crede, as putea spera si as putea visa din nou.
Acum e randul meu sa te fac sa mergi mai departe. Nu imi pot alege cuvintele prea bine, insa iti spun ca asa cum eu am promis ca voi merge mai departe pentru tine.. tu trebuie sa promiti si sa crezi mai mult decat orice ca trebuie sa lupti pentru tine, pentru mine si mai ales pentru noi. Nimeni nu poate garanta ca iluzia nu se va spulbera cand vom trasa conturul, insa nimeni nu poate contesta ca , daca totul e asa cum e acum, avem pentru ce lupta, pentru ce merge mai departe. Eu simt, ceva din mine imi spune , imi zbiara in urechi ca totul va fii bine si vom putea gusta din paharul pe care il umplem impreuna de atata timp.. Trebuie doar sa crezi in mine, in tine si in noi. Doi..."
