Ajutati-o pe Beatrice!

http://mariabeatrice.wordpress.com/

Beatrice are nevoie de ajutorul vostru! Ajutati-o pe Beatrice!

Story part 5, IN SFARSIT! [recititi 1 2 3 4, ca a cam trecut mult timp..]

Intr-un final, ea ridica usor capul. Luase o decizie..era timpul sa se ridice si sa plece. Poate ca ramanand , putea urma ceva frumos, insa durerea care ii amortea sufletul acum era insuportabila. Respira adanc , parca strangand putere si cu glasul stins ii spuse: "Dragul meu, mi-ai lipsit si tu. Probabil o sa-mi lipsesti mereu, dar e mai bine ca un punct odata pus sa incheie propozitia pentru totdeauna. Sa ai grija de tine. Te iubesc.". Se ridica de pe scaun, se apleca asupra lui si il saruta pe frunte. Pentru ea, acesta era gestul suprem de afectiune. Si simtea nevoia sa i-l mai arate o data, astfel parca sublinia tot ceea ce i-a spus inainte. Nu il lasa sa raspunda, nu dorea o discutie, nu putea intretine o discutie. Se intoarse cu spatele, picioarele ii tremurau..de fapt tot trupul ei tremura. Se intoarse la masa ei, unde prietenele ei amutisera. Isi luase la revedere si de la ele, fara a oferi vreo explicatie si iesi repede pe usa localului. In coltul ochilor ei deja se strangeau lacrimi pe care dorea sa le verse doar cand era singura. Mergea pe drum plangand, grabita, fara sa acorde atentie oamenilor de pe strada, luminilor intermitente ale semafoarelor, masinilor care se indreptau spre ea...
Si atunci o frana brusca si asurzitoare ii intrerupse gandurile pentru o clipa. Apoi totul deveni negru...
Se trezi apoi intr-o mare de culori monotone si forme saracacioase. Auzea voci care rasunau puternic in urechile ei, insa precum un zgomot de fond. Intregul decor rabufnea a agitatie, dar ea, calma precum o zi insorita de vara, nu intelegea ce se petrece. Se simtea atat de epuizata incat nici macar psihicul nu ii permitea sa se agite sau sa se gandeasca unde se afla. Ii trecu apoi prin minte un gand razlet : Cam asa vedeau oamenii in filme cand se trezeau in spital. Da, poate asta e. Dar oare de ce? In fine, era obosita, va inchide ochii. Si din nou totul deveni negru si tacut.
Nu stia cat timp trecuse cand deschise ochii din nou. Insa de data aceasta, totul era perfect conturat, in jur domnea o liniste morbida iar culorile erau intunecate. Privi speriata in jurul ei si realiza ca se afla intr-un salon intunecat de spital. Pe geam putea zari stelele pe un fundal negricios. Era noapte. O noapte la spital. Oare de cat timp se afla aici? Incerca sa isi miste piciorul, insa o durere ii inunda trupul, dar trecu repede. Apoi, cand incerca sa-si ridice mana stanga simti o atingere calda pe mana ei. Brusc, isi aminti de tot ce se petrecuse. In mintea ei se realizasera legaturile. Avusese un accident, din cauza lui. Privi spre calendar, era 12 martie. Zacea aia de 4 zile, inconstienta. Din cauza lui. Imediat ce se va putea misca, ii va arata ea. Insa vocea care o intrerupse din visare nu era a lui..
O recunoscu repede. Desi il vazuse doar de doua ori in viata ei, vorbisera enorm la telefon, deci ii era poate cea mai familiara voce. L-a cunoscut in urma cu un an la un concert. S-au inteles perfect din prima clipa si in discutiile care au urmat se completau reciproc. I se parea mereu ca totul e ca un film si ca parca sunt complementari. Nu locuiau in acelasi oras , ci la mare departare. Desi nu il cunostea foarte bine, in ultimele saptamani parea sa-l doreasca enorm, sa-i simta lipsa, sa-l vrea langa ea. Si acum era acolo..langa ea.. nu stia cum aflase de accident, cum de el era singurul care era cu ea si cum de ii pasa atat de mult de starea ei. Dar nici macar nu contau toate astea.. Important era ca el se afla acolo cu ea. Acum atat durerile fizice cauzate de accident, cat si ranile vechi sufletesti, parca pierdeau din intensitate, devenind suportabile...