- Ai privit vreodata cerul si el sa fie mai gol ca niciodata? il intreba ea cu lacrimi in suflet pe cel care odata obisnuia sa o conduca la stele.
Privirea ei era mai goala ca si cerul spre care privea in acea noapte friguroasa. Sufletul ii era secat de picturile colorate ale lunilor ce era atat de sigura inainte cu cateva zeci de minute ca vor urma. Statea cu ochii inchisi si se vedea pasind singura pe un drum pietros de munte. Pasii sai erau grei, calea ii era anevoioasa iar privirea mereu in pamant. Reflexia ei din viitor nu ridica fruntea, ascundea ceva atat de bine incat devenea o lupta de orgoliu sa afli misterul. Obisnuia din cand in cand sa intinda incet o mana in dreapta sa, apoi isi intorcea capul , ofta si lasa mainile pe langa corp. Cararea deschisa in fata sa nu parea deloc sa ii usureze mersul, parca ceva o tragea inapoi mereu, mereu.
O trezi din visare vocea lui.
- Nu, draga mea, in aceasta noapte stelele lipsesc de pe cer deoarece se pregatesc sa rasara mai multe, mai luminoase si mai stralucitoare ca niciodata pentru tine, doar pentru tine. Le meriti atat de mult , fiecare dintre ele trebuie sa fie acolo pentru tine, sa-ti calauzeasca pasii , sa aiba grija de tine sa ramai mereu acelasi om minunat care adormea in bratele mele nopti de-a randul...
Se simtea si in glasul lui un tremur ce lasa sa se zareasca o umbra de regret. Nici el nu isi intelegea decizia, insa ceva ii spunea ca asa este mai bine. Stia ca inima ei acum se rupe in mii de bucatele asemeni unor hartii transformate in confetti. Nu avea curajul sa o priveasca in ochi, deoarece si ai lui erau la fel de pustii ca ai ei. Nu pentru ca ar fii iubit-o, ci pentru ca nu o putea vedea suferind si mai ales, sa stie ca el ii provoaca aceasta durere. Isi dorea sa o tina in brate, sa ii stearga lacrimile , sa o sarute incet pe frunte, apoi pe ochii ei tristi, sa o linisteasca, sa ii spuna ca lumea e rea, sa ii aminteasca faptul ca el va fii mereu acolo pentru ea, sa se joace in parul ei si sa se piarda in noapte. Insa nu o mai dorea a lui... In inima lui se dadea o batalie groaznica, un conflict pe care ea il simtea si de aceea nu se indeparta deloc de el, desi poate si-ar fii dorit sa alerge cat mai departe de ceea ce ii provoca atat de multa durere.
Insa ramanea aici, nu putea sa ii raspunda deoarece ii era frica de primul cuvant rostit, se temea ca va izbucni in lacrimi si nu, ea dorea sa para puternica, sa accepte aceasta despartire cu demnitate , cu o putere supraomeneasca pe care in timp, poate, fara sa-si dea seama, a dobandit-o. Nu avea o viata grea, insa inima ei trecuse prin multe , a incetat sa-si mai deschida sufletul in fata iubirii si s-a obisnuit sa fie mereu singura. Si totusi, desi acum suferea, nu regreta nimic. Trase adanc aer in piept apoi ii spuse cu o voce atat de vesela incat nu se recunostea ea pe sine:
- Cea care adormea in bratele tale nopti de-a randul e doar una banala, e una din multele femei de pe lumea asta, fara nimic special. Tot ceea ce ai vazut deosebit in ea, era doar imaginea ta reflectata in inima ei..Poate ar fii mai bine sa plec, insa intr-o lupta stupida care se poarta acum in interiorul meu, mintea imi spune sa ma ridic si sa dispar, insa inima nu vrea sa caute alinare decat in bratele tale. Probabil fac cea mai mare greseala ca iti spun acum lucrurile astea, doar ca nu mai cunosc decat zambetul de dimineata, atunci cand ma trezeai cu sarutari...
Atunci simti o lacrima curgand usor.Inchise ochii din nou, incerca sa isi scoata din minte seara aceasta, dar nu reusea. Era blocata in timp, mintea ii statea in loc , iar inima nu putea cere altceva decat bratele lui. Ridica ochii spre cer in speranta ca undeva, o stea ii va arata calea. Dar pe cer era doar luna, care si ea, mai mica decat altadata parea ca impartaseste tristetea din sufletul ei. Intre cei doi, care odinioara se opreau din vorbit doar pentru sarutari, domnea acum o liniste apasatoare, care lasa prea mult loc dramei...
Ce era de facut acum? Incotro sa o apuce ea? Oare de ce se petrec toate astea , cand totul parea a decurge ca un basm? Ea nu citise niciodata basme cu final trist si de aceea spera ca destinul ii pregateste ceva. Insa basmele mereu se incheie cu uciderea zmeilor si iubirea eterna dintre Fat-Frumos si micuta fata de rege. Pana acum stia doar ca ea e micuta fata de rege si asta e basmul ei. Insa cine e zmeul? Nici macar Fat-Frumos nu mai stia cine era. Trebuia ea sa-l caute ? Nu, intotdeauna ei isi croiesc drumul spre inima printesei... insa ea nu era genul de printesa care putea sa astepte. Ea nu era nici macar o printesa. Ea era fata simpla, cu inima mare, cu zambetul pe buze, care iubeste si asteapta iubire.
- Daca as stii cine sunt acesti zmei, i-as ucide chiar eu!.. rosti ea brusc cu glasul ridicat.
Atunci el se uita la ea parca mai trist ca niciodata, se ridica de langa ea si cu lacrimi in ochi ii sopti:
- Zmeii sunt in sufletul meu. Eu sunt zmeul... Sper sa iti gasesti un Fat-Frumos care sa te merite.
Pleca. Nu intelegea cum a putut-o lasa singura acolo, insa nu mai rezista sa simta durerea emanata de corpul ei prin fiecare suflare. Gonea cu pasi rapizi , fara o directie . II curgeau lacrimi din ochi si isi repeta mereu "Fii barbat. Barbatii nu plang. Oricum nu ai iubit-o, prostule! Ce e cu tine?". O cunostea atat de bine, stia acum ce se petrece in sufletul ei, o putea vedea cum cu capul in maini plangea si nu avea putere sa se ridice. Ceva il indemna sa se intoarca dupa ea, poate grija , insa nu mai putea suporta sa o vada asa. Stia ca va fii de zece ori mai rau decat a lasat-o si gandul asta il obseda. Privea disperat spre cer in speranta ca va aparea o stea. Ea il invatase ca noptile frumoase sunt atunci cand cerul era plin de stele. Nu a iubit-o niciodata, insa a tatuat in inima lui amprente pe care nu le va putea sterge niciodata. A invatat de la ea sa fie copil din nou. Brusc, un nou gand il izbi violent "Ai ranit un copil! Cum poti rani un copil? L-ai trantit la pamant, apoi ai plecat si l-ai lasat acolo." Mergea cu ochii inchisi si plini de lacrimi. Lovea crengile cu putere, parca razbunandu-se pe el insusi , insa inapoi nu se putea intoarce. Parea a fii o cale de ani lumina pana langa ea, o rusine pe care nu o putea suporta. Nu gasea raspuns, nu dorea raspuns , nu mai dorea nimic. Si-ar fii dorit sa nu se fii nascut el, sa nu se fii nascut ea, sa nu se fii nascut nici unul sau macar sa nu se fii intalnit. Insa trecutul nu putea fii schimbat, prezentul era devastator, iar viitorul..ce isi putea dori pentru ea de la viitor? Dar pentru el? Stia ca voia ca ea sa fie fericita, sa isi stearga lacrimile de la ochi si sa mearga mai departe. Insa el? El incotro o va apuca? Nu era asa, niciodata nu cel care paraseste sufera, nu el e pierdut in spatiu si timp, confuz in suflet si in minte. De ce simte ca despartirea e cel mai bun lucru si totusi asta il distruge? De ce nu o iubeste si totusi suferinta ei il doare si pe el? Avea atat de mult intrebari fara raspuns ...
Dupa ore intregi de umblat fara sa stie unde e si nici macar cine mai e, se trezi in fata casei ei. Lumina camerei ei era aprinsa. Se linisti la gandul ca macar e acasa in siguranta si incerca sa nu se lase iar cuprins de iadul pe care il simtea ea in interior si care parca, inexplicabil, i-l transmitea si lui. Pleca spre casa lui, cu mintea golita, fara dorinta unui nou inceput, fara intrebari in minte, fara sentimente in suflet. Desi ii era teama sa recunoasca, acum se simtea el..era din nou el, cel de acum patru luni, care nu mai dorea nimic de la viata. "Totul devine la fel mai devreme sau mai tarziu. Nu pot schimba nimic..". Si resemnarea il linisiti putin. Cel putin pentru noaptea aceasta..
Inainte sa intre in casa, privi din nou spre cer. Aparuse o stea, micuta, insa era acolo.. Zambi trist si pasi in intunericul camerei.
Privirea ei era mai goala ca si cerul spre care privea in acea noapte friguroasa. Sufletul ii era secat de picturile colorate ale lunilor ce era atat de sigura inainte cu cateva zeci de minute ca vor urma. Statea cu ochii inchisi si se vedea pasind singura pe un drum pietros de munte. Pasii sai erau grei, calea ii era anevoioasa iar privirea mereu in pamant. Reflexia ei din viitor nu ridica fruntea, ascundea ceva atat de bine incat devenea o lupta de orgoliu sa afli misterul. Obisnuia din cand in cand sa intinda incet o mana in dreapta sa, apoi isi intorcea capul , ofta si lasa mainile pe langa corp. Cararea deschisa in fata sa nu parea deloc sa ii usureze mersul, parca ceva o tragea inapoi mereu, mereu.
O trezi din visare vocea lui.
- Nu, draga mea, in aceasta noapte stelele lipsesc de pe cer deoarece se pregatesc sa rasara mai multe, mai luminoase si mai stralucitoare ca niciodata pentru tine, doar pentru tine. Le meriti atat de mult , fiecare dintre ele trebuie sa fie acolo pentru tine, sa-ti calauzeasca pasii , sa aiba grija de tine sa ramai mereu acelasi om minunat care adormea in bratele mele nopti de-a randul...
Se simtea si in glasul lui un tremur ce lasa sa se zareasca o umbra de regret. Nici el nu isi intelegea decizia, insa ceva ii spunea ca asa este mai bine. Stia ca inima ei acum se rupe in mii de bucatele asemeni unor hartii transformate in confetti. Nu avea curajul sa o priveasca in ochi, deoarece si ai lui erau la fel de pustii ca ai ei. Nu pentru ca ar fii iubit-o, ci pentru ca nu o putea vedea suferind si mai ales, sa stie ca el ii provoaca aceasta durere. Isi dorea sa o tina in brate, sa ii stearga lacrimile , sa o sarute incet pe frunte, apoi pe ochii ei tristi, sa o linisteasca, sa ii spuna ca lumea e rea, sa ii aminteasca faptul ca el va fii mereu acolo pentru ea, sa se joace in parul ei si sa se piarda in noapte. Insa nu o mai dorea a lui... In inima lui se dadea o batalie groaznica, un conflict pe care ea il simtea si de aceea nu se indeparta deloc de el, desi poate si-ar fii dorit sa alerge cat mai departe de ceea ce ii provoca atat de multa durere.
Insa ramanea aici, nu putea sa ii raspunda deoarece ii era frica de primul cuvant rostit, se temea ca va izbucni in lacrimi si nu, ea dorea sa para puternica, sa accepte aceasta despartire cu demnitate , cu o putere supraomeneasca pe care in timp, poate, fara sa-si dea seama, a dobandit-o. Nu avea o viata grea, insa inima ei trecuse prin multe , a incetat sa-si mai deschida sufletul in fata iubirii si s-a obisnuit sa fie mereu singura. Si totusi, desi acum suferea, nu regreta nimic. Trase adanc aer in piept apoi ii spuse cu o voce atat de vesela incat nu se recunostea ea pe sine:
- Cea care adormea in bratele tale nopti de-a randul e doar una banala, e una din multele femei de pe lumea asta, fara nimic special. Tot ceea ce ai vazut deosebit in ea, era doar imaginea ta reflectata in inima ei..Poate ar fii mai bine sa plec, insa intr-o lupta stupida care se poarta acum in interiorul meu, mintea imi spune sa ma ridic si sa dispar, insa inima nu vrea sa caute alinare decat in bratele tale. Probabil fac cea mai mare greseala ca iti spun acum lucrurile astea, doar ca nu mai cunosc decat zambetul de dimineata, atunci cand ma trezeai cu sarutari...
Atunci simti o lacrima curgand usor.Inchise ochii din nou, incerca sa isi scoata din minte seara aceasta, dar nu reusea. Era blocata in timp, mintea ii statea in loc , iar inima nu putea cere altceva decat bratele lui. Ridica ochii spre cer in speranta ca undeva, o stea ii va arata calea. Dar pe cer era doar luna, care si ea, mai mica decat altadata parea ca impartaseste tristetea din sufletul ei. Intre cei doi, care odinioara se opreau din vorbit doar pentru sarutari, domnea acum o liniste apasatoare, care lasa prea mult loc dramei...
Ce era de facut acum? Incotro sa o apuce ea? Oare de ce se petrec toate astea , cand totul parea a decurge ca un basm? Ea nu citise niciodata basme cu final trist si de aceea spera ca destinul ii pregateste ceva. Insa basmele mereu se incheie cu uciderea zmeilor si iubirea eterna dintre Fat-Frumos si micuta fata de rege. Pana acum stia doar ca ea e micuta fata de rege si asta e basmul ei. Insa cine e zmeul? Nici macar Fat-Frumos nu mai stia cine era. Trebuia ea sa-l caute ? Nu, intotdeauna ei isi croiesc drumul spre inima printesei... insa ea nu era genul de printesa care putea sa astepte. Ea nu era nici macar o printesa. Ea era fata simpla, cu inima mare, cu zambetul pe buze, care iubeste si asteapta iubire.
- Daca as stii cine sunt acesti zmei, i-as ucide chiar eu!.. rosti ea brusc cu glasul ridicat.
Atunci el se uita la ea parca mai trist ca niciodata, se ridica de langa ea si cu lacrimi in ochi ii sopti:
- Zmeii sunt in sufletul meu. Eu sunt zmeul... Sper sa iti gasesti un Fat-Frumos care sa te merite.
Pleca. Nu intelegea cum a putut-o lasa singura acolo, insa nu mai rezista sa simta durerea emanata de corpul ei prin fiecare suflare. Gonea cu pasi rapizi , fara o directie . II curgeau lacrimi din ochi si isi repeta mereu "Fii barbat. Barbatii nu plang. Oricum nu ai iubit-o, prostule! Ce e cu tine?". O cunostea atat de bine, stia acum ce se petrece in sufletul ei, o putea vedea cum cu capul in maini plangea si nu avea putere sa se ridice. Ceva il indemna sa se intoarca dupa ea, poate grija , insa nu mai putea suporta sa o vada asa. Stia ca va fii de zece ori mai rau decat a lasat-o si gandul asta il obseda. Privea disperat spre cer in speranta ca va aparea o stea. Ea il invatase ca noptile frumoase sunt atunci cand cerul era plin de stele. Nu a iubit-o niciodata, insa a tatuat in inima lui amprente pe care nu le va putea sterge niciodata. A invatat de la ea sa fie copil din nou. Brusc, un nou gand il izbi violent "Ai ranit un copil! Cum poti rani un copil? L-ai trantit la pamant, apoi ai plecat si l-ai lasat acolo." Mergea cu ochii inchisi si plini de lacrimi. Lovea crengile cu putere, parca razbunandu-se pe el insusi , insa inapoi nu se putea intoarce. Parea a fii o cale de ani lumina pana langa ea, o rusine pe care nu o putea suporta. Nu gasea raspuns, nu dorea raspuns , nu mai dorea nimic. Si-ar fii dorit sa nu se fii nascut el, sa nu se fii nascut ea, sa nu se fii nascut nici unul sau macar sa nu se fii intalnit. Insa trecutul nu putea fii schimbat, prezentul era devastator, iar viitorul..ce isi putea dori pentru ea de la viitor? Dar pentru el? Stia ca voia ca ea sa fie fericita, sa isi stearga lacrimile de la ochi si sa mearga mai departe. Insa el? El incotro o va apuca? Nu era asa, niciodata nu cel care paraseste sufera, nu el e pierdut in spatiu si timp, confuz in suflet si in minte. De ce simte ca despartirea e cel mai bun lucru si totusi asta il distruge? De ce nu o iubeste si totusi suferinta ei il doare si pe el? Avea atat de mult intrebari fara raspuns ...
Dupa ore intregi de umblat fara sa stie unde e si nici macar cine mai e, se trezi in fata casei ei. Lumina camerei ei era aprinsa. Se linisti la gandul ca macar e acasa in siguranta si incerca sa nu se lase iar cuprins de iadul pe care il simtea ea in interior si care parca, inexplicabil, i-l transmitea si lui. Pleca spre casa lui, cu mintea golita, fara dorinta unui nou inceput, fara intrebari in minte, fara sentimente in suflet. Desi ii era teama sa recunoasca, acum se simtea el..era din nou el, cel de acum patru luni, care nu mai dorea nimic de la viata. "Totul devine la fel mai devreme sau mai tarziu. Nu pot schimba nimic..". Si resemnarea il linisiti putin. Cel putin pentru noaptea aceasta..
Inainte sa intre in casa, privi din nou spre cer. Aparuse o stea, micuta, insa era acolo.. Zambi trist si pasi in intunericul camerei.
