Intreaga vara m-a bantuit sentimentul ca nu sunt acolo unde ar fi trebuit sa fiu. M-am consolat cu gandul ca un nou inceput va schimba totul. Am asteptat acest inceput, am numarat zile, ore, minute. Si acum.. iata-ma aici, parte componenta a acestui capitol al vietii mele si totusi straina de tot.. simtindu-ma mai demoralizata ca niciodata. Am cunoscut oameni noi, oameni care mi-au intrat in suflet din prima clipa, oameni pe care i-as tine 24 din 24 de ore cu mine, am cunoscut si oameni pe care mi-ar placea sa nu-i mai vad niciodata,am ras, am golit pahare, am plans, am dansat, am dormit, am umblat, am vazut, am auzit... insa nu am simtit nimic.
Cred ca punctul la care vreau sa ajung e acela ca , incercand sa fug de tot, sa ma ascund, am ramas doar eu cu mine. Si asta .. ei, asta .. e cel mai rau. Sunt confuza, incerc sa ma decid cine e cel mai mare dusman al meu ...
Initial credeam ca e timpul... fugea mereu de mine, gonea ca un nebun pe strazi pline de oameni dezorientati, nimeni nu il vedea, dar toti eram constienti ca e acolo.. cateodata nu pleca singur, lua cu el pe cineva.. pai si atunci cum sa nu-l consideri dusman? El fura clipe, te amageste cu amintiri, se face nevazut, neauzit, insa e mereu , mereu acolo, nu face nici o exceptie pentru nimeni si e un egoist cu o pofta inimaginabil de mare de viata... asa ca, pas cu pas, ne ia pe toti cu el..
Apoi mi-am dat seama ca timpul lucreaza in colaborare cu Dumnezeu. Am inceput atunci sa-l urasc si pe El. Mi-a trimis o boala, o moarte, nu m-a lasat sa fiu fericita si intr-un final mi-a luat pana si sentimentele.
Acum.. pai.. acum cred ca cel mai mare dusman al meu sunt chiar eu. Eu nu ma mai las sa iubesc, nu mai vreau sa zambesc, nu mai stiu sa fiu copil si in incercarea de a fugi de toata durerea din ultima perioada, mi-am refugiat sufletul intr-un adapost mai rece decat o casutza de eschimosi si mi-e teama sa-l mai scot de acolo. L-am ascuns bine, sa nu-l mai gaseasca nimeni, la capatul unui labirint interminabil, am inchis usa cu multe lacate, am aruncat cheile, am inchis ochii si am plecat fara sa-mi pese ce las in urma.
Insa acum vreau din nou sa-mi pese, chiar daca ma tem prea mult. Dar nu mai am cheile lacatelor, nu mai stiu pe unde sa imi gasesc sufletul in acel labirint inghetat, nu mai am puterea sa-l caut si lacrimile mele de foc nu topesc nicicum gheata. Si incep sa cred ca nimeni nu va mai avea interesul, puterea, curajul sa plece in cautarea sufletului meu pierdut , sa deschida usi, sa topeasca ghetari, sa il gaseasca, sa se lupte cu mine si sa ma invete din nou sa zambesc sincer, sa imi redea sclipirea de copil din privire, sa-mi fie iubit, frate, tata, prieten , sa ma tina in brate pana adorm , sa-mi stearga lacrimile si sa rada cu mine, sa ma certe, sa ma doreasca, sa ma iubeasca...
Altfel spus... Indragosteste-ma de tine... Nu trebuie sa vii pe un cal alb, nu trebuie sa imi aduci stele de pe cer, ci doar sa-mi gasesti sufletul, sa ma inveti sa iubesc, sa zambesc, sa visez si sa fiu copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu