Instabilitate in metafore

Privire rece, in gol. Privire in care parca se oglindeste un adanc atat de pustiu, incat undeva, in fundul prapastiei, daca ai rabdarea sa privesti atent vezi un singur copac, cu multe crengi incalcite, imbatranit de vreme, parca apasat de toate greutatile vietii, parca batut de prea mult vanturi si care a pierdut prea multe parti din el din cauza furtunilor. Acum parca isi incolaceste intr-o nebunie permanenta crengile de teama a nu mai pierde nimic, de a rezista crivatului care nu-i da pace de atata timp. Si asa a ramas doar el, nu-si permite sa se descompuna la fiecare incercare la care il supune mama-natura.
Insa, ajungi sa te intrebi, oare cand va lumina soarele pe cer si bietul copac va dori sa-si descalceasca ramurile spre a imbratisa razele binefacatoare, spre a primi in totalitate bunatatea iubitului Soare.. va mai stii cum? Va reusi? Sau va ramane pe veci, singur, acolo in abis, copac speriat de vremuri si incapabil de a primi caldura?

Suflet confuz, structurat labirintic. Suflet in care oricine se mai incumeta sa intre intampina multe greutati, e supus la probe dificile, se pierde pe drum de mii de ori, ajungand sa caute in final o iesire. Suflet in care cei ce se aflau deja aici cand a venit cutremurul acela crunt -pe care toti il tin minte, cand toata zona asta care obisnuia sa fie plina de norisori de fericire, neteda, calma si plina de iubire a devenit brusc un labirint de piatra si nisip-, pai.. ei si-au gasit un loc al lor si nu se aventureaza sa exploreze noi zone, stau cuminti si prefera sa taca mereu, acolo in locsorul lor, ca si cum nici nu ar exista. Insa pana si ei, pe bucatele de piatra, cu mintea incordata, creeaza zeci de posibile harti spre iesire. Toti vor sa plece din labirintul acela rece si neprimitor.

Minte disperata. Disperata de faptul ca incearca sa controleze tot. Minte precum o profesoara la o clasa de detinuti, unde lucrurile o iau razna zi de zi iar ea incearca, trista sa le tina sub control. Si nu mai poate si in fiecare zi pleaca plangand acasa si blestemand momentul in care soarta a adus-o acolo unde nimic nu e de inteles, nimic nu poate fi controlat si nimic nu depinde de ea. O femeie care incearca sa aduca stabilitate, care incearca sa duca elevii pe calea cea buna dar e mereu depasita de situatie. Oare cand va reusi sa puna piciorul in prag si sa schimbe ceva?

Cuvinte incoerente.. cuvinte care nu stiu sa exprime ceea ce e in suflet pentru ca nu stiu ce e acolo. Cuvinte precum vremea de afara. O vreme a dracu' de contradictorie. Astazi o tornada care distruge tot in calea ei, care inlatura tot, si bine.. si rau. Maine, o ploaie calda de vara, care aduce alinare. Poate pe saptamana viitoare un soare fierbinte, care arde cu o pasiune de nedescris, iar mai apoi poate totul devine din nou rece si mohorat.

Cam astea patru elemente care definesc un om, din punctul meu de vedere, arata stabilitatea sau instabilitatea pe care o simte. Cand privesti in ochii cuiva si zaresti copacul acela, cand ii simti sufletul labirintic, cand o vezi ca incearca in zadar sa zambeasca si cand nu simte si atunci cand in incercarea de a-ti explica ce are simti doar un amalgam de cuvinte din care de fapt nu intelegi nimic.. pai atunci uita-te bine la persoana respectiva, spune-i c-o iubesti, da-i o pupa pe frunte. Atunci o sa ii dea lacrimile. Si tocmai atunci ia-o in brate si tine-o strans pana se calmeaza, ascult-o si minte-o ca totul va fii bine. Ofera-i siguranta pentru a scapa de sentimentul de instabilitate. Nu te teme sa exprimi in cuvinte ceea ce simti tu pentru ea, pentru lume, pentru viata. Nu te teme sa pari mai slab ca ea, insa nu slabi nici o clipa imbratisarea care ii ofera atata siguranta.

Iubeste-o cand merita mai putin. Iubeste-o cand are nevoie de tine. Iubeste-o, chiar daca ea nu stie.