Era o dimineata ca oricare alta din ultimele doua saptamani. Avusese un vis frumos… visase ca iar e totul ca inainte. Se trezi cu un zambet pe buze, privi in jurul ei si atunci zari langa pat servetele imbibate cu lacrimile ei si negre de la rimelul pe care nu a mai apucat sa il dea jos. Atunci isi aminti… se intinse la loc in pat, spera ca va adormi si va visa din nou dar atingerea sa de perna uda tot de lacrimile sale, ii dadu si mai clar senzatia realitatii crude in care traia acum. Se ridica din pat, trecuse pe langa oglinda.. ii era frica sa se vada, si totusi arunca o privire. Imaginea din oglinda era total diferita de poza de langa. Poza arata o fata tanara, ai carei ochi exprimau fericire si pofta de viata, ochi strengari si zambet care parea ca ascunde multe planuri misterioase. Iar imaginea din oglinda arata o altfel de ea.. sau nu, nu putea fi ea.. si totusi, era chiar ea. Era mult mai slaba, iar in ochii ei nu puteai citi decat durere, disperare, tristete si pustietate. Zambetul nici macar nu mai exista. Zambea doar in vis, atunci cand era intr-o lume unde totul era perfect…sau daca nu perfect, macar cum fusese inainte. Plecase de langa oglinda, scarbita de imaginea ce o vedea. Se duse langa fereastra.
Era o zi superba, soarele stralucea deja pe cer si totul era lumina.. exact pe dos fata de intunericul din inima ei. Plangea aproape intr-una de la accident , ii simtea atat de mult lipsa, spera k timpul va vindeca ranile, dar in loc sa le vindece , durerea parea tot mai profunda, suferinta si disperarea o copleseau tot mai mult. Nu mai putea sa planga, dar nici nu putea sa depaseasca situatia. Voia sa fie si ea in armonie cu lumina de-afara. Pentru ea, era mai mult decat zi, mai mult decat soare.. pentru ea era trecutul, si totodata viitorul. Iubea trecutul si voia sa isi iubeasca si viitorul, dar ura prezentul. Incerca sa isi aminteasca lucrurile frumoase pe care le are in viata sa, avea prieteni, avea familie, avea un viitor frumos inainte.. si gandurile I se blocasera aici.. ce viitor avea ea fara el? Pana de curand toate planurile de viitor il includeau, era iubitul ei si totodata facea parte din familie, parintii ei il iubeau. Putea spune ca era chiar familia ei. Atunci cand certurile cu mama ei nu mai conteneau, el era refugiul ei, era salvarea ei, aripile care o ridicau de jos. Era si cel mai bun prieten al ei, poate singurul om care o intelegea cu adevarat. Senzatia ca nu mai avea nimic puse iar stapanire pe ea.
Apoi o alta senzatie, mai bine zis o stare, parea ca inunda camera. Stia ca azi se va intampla ceva cu ea. Nu stia ce, nu se gandea ce. Era totusi optimista… era singurul lucru care ramasese neschimbat la ea. Deschise calculatorul si cu lacrimi in ochi se uita din nou la poze, zambea la fiecare poza care ii amintea cate o intamplare. Se hotarase sa isi petreaca ziua afara. Poate prietenii ei o sa o inveseleasca, o sa fie mai bine. Stia ca orice s-ar intampla, ii are pe ei langa ea, era constienta de asta si totusi ii evitase in ultima vreme. Puse mana pe telefon si isi suna una dintre prietene. Nu lasase loc de alte discutii si spusese doar ca vrea sa isi petreaca ziua cu ei pe-afara. Prietena accepta imediat.
Coborase jos sa manance. Mama ei observa o oarecare schimbare, ceea ce o inveseli putin. Nici ea nu mai putea sa isi vada fiica asa, dar stia prin ce trece. Si ea isi pierduse sotul, iubirea vietii sale, in urma cu zece ani. Acum se temea ca fiica sa nu va depasi momentul, dar totusi avea incredere in fortele ei. Pentru prima data, fata manca tot ce avea in fata. Inca un semn bun. Mama si tatal vitreg erau tot mai bucurosi. Apoi cand au aflat ca ea va iesi cu prietenii ei , chiar credeau ca ce a fost mai greu a trecut.
Se facuse ora 12. Prietenele si prietenii ei sosira la ea, o luasera in brate si incercau fiecare sa o inveseleasca. Ii facea bine prezenta lor. Era o vineri speciala, toti simteau asta. Desi incercau sa evite locurile care o legau de el, ea parca tot inspre ele mergea. Si totusi nu parea afectata, doar cateva lacrimi in coltul ochiului, si cate un zambet care se vedea ca ascunde multe amintiri. Le si povestea uneori despre el. Parea atat de fericita ca l-a avut in viata sa si ca timp de doi ani, el a fost aripile ei, si ea ingerul lui. Impreuna se completau perfect. Asta ii ridica moralul, fusese fericita, dar destinul nu era de acord cu asta. Era neobisnuit de impacata cu ideea, ceea ce pe unii care o cunosteau mai bine incepea sa ii sperie.
Cand se intuneca, sufletul ei parea plin de lumina, radea si vorbea mereu, era din nou ea. Unul dintre baietii din gasca ii propuse sa mearga la un concert, canta o trupa de rock care ei ii placea foarte mult. Accepta. Mersesera toti in localul din centrul orasului. Acolo era plin de oameni care o cunosteau si ii cunosteau si tragedia. Toti o luau in brate dar ea se multumea doar sa le zambeasca. Concertul era superb, pentru moment uitase tot, se distra, se simtea bine, si toti erau mult mai fericiti cand o vedeau asa.
Undeva pe la miezul noptii, se terminase. Plecasera fiecare spre casa, dar inainte de despartire ea le marturisi ca ii iubeste si nu stie unde ar mai putea intalni asa prieteni minunati cum are ea. Isi ceru iertare pentru toate lucrurile cu care ii suparase in trecut si cu care avea sa ii supere. Pentru ei nu parea sa mai conteze nici perioada in care uitase complet de ei sau toate reprosurile pe care le aruncase cu o luna in urma, Acum ea avea nevoie de ei. Si ei o iubeau, si erau dispusi sa faca orice pentru ea. Erau prieteni, la bine si la rau. Stiau ca mai bine nu exista soarele,decat sa se piarda unii de altii. Oricum ei aduceau soarele in viata celorlalti. Parea ca totul e perfect.
Ajunse acasa, urcase in camera si porni muzica. In playlist avea doar melodii triste. Iar pe desktop o poza cu ei doi. Zari iar servetelele pline de lacrimi si rimel, acceasi oglinda , pozele cu ei doi imprastiate prin toata camera, ursuletul de plus de la el, cei doi pinguini care se iubeau, tot de plus. Atunci lacrimile incepura sa curga iar, intra iar in depresie. Parea ca si ziua cu prietenii ei fusese un vis. Simtea ca nu o sa mai depaseasca niciodata clipele acestea pline de suferinta. Era pustie. Ii era atat de dor de el si I se parea ca nimic nu mai are sens. Atunci deschise dulapul si se imbraca cu tricoul pe care el I-l facuse cadou atunci cand implinisera un an impreuna. Un tricou cu poza lor imprimata. Cea mai frumoasa poza a lor. Sub ea scria frumos si sincer “Te iubesc. In orice clipa cand nu suntem aproape, imi e dor de tine.”. Atunci se hotari. “Vom fi din nou aproape.” Isi spuse ea in gand. Deschise sertarul si lua cutia de somnifere. Mai erau in ea 13 pastile. “Sunt de ajuns.” Le inghiti apoi isi lua o hartie si un pix. “Imi pare rau pentru durerea pe care ati trait-o si voi alaturi de mine. Nu am cuvinte sa va multumesc sau sa va spun cat de mult va iubesc. Sunteti cei mai buni parinti si cei mai buni prieteni. Am vrut ca ultima zi din viata mea sa fie una fericita, sa fiu alaturi de voi si sa va aduc zambetul pe buze, asa cum obisnuiam. Dar eu nu mai pot. Sper ca ma veti intelege. Eu nu mai am aripi. Uneori simt ca nu mai am nici picioare, iar un om fara picioare nu poate vedea cat mai mult minuni ale lumii. Simt ca nu mai am nici ochi, iar o persoana fara ochi, nu mai vede nimic. Nu mai am nici gura, iar un om fara gura nu isi poate ajuta familia si prietenii. Mai am inca suflet, dar e plin de umbre si intuneric. Mai am brate sa va dau imbratisari cand va e greu. Dar nu e de ajuns. Promit ca de acolo de unde voi fi va voi ajuta mai mult. Nu vreau sa fiti tristi. Ganditi-va ca am plecat acolo unde imi e bine. Va iubesc si imi pare rau. Sunteti minunati.”.
Puse pixul jos si se intinse in pat. “Ingerul meu, asteapta-ma cu o pereche de aripi. Vin la tine. “. Mai privi o data poza cu ei si inchise ochii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu