Acasa nu mai e acasa. Prietenii sunt cunostinte. Nici macar mancarea nu mai are gust. Ma simt mai puternica, mai capabila sa mut muntii din loc, ca niciodata. As putea spune ca simt ca lumea e a mea, dar totusi nu ma mai simt ca si cum as face parte din aceasta lume. Nu mai iubesc. Nu mai urasc. Nu mai visez. Nu mai sper. Nu mai am idei. Mi-a secat imaginatia. Nu mai stiu sa fac planuri de viitor si nu mai dau doi bani pe trecut. Nu mai imi pasa cu cine ma cert, pe cine cunosc. Nu mai stiu sa pun pret pe lucruri si persoane. Amintirile mele par parca din alta poveste, a altei persoane. Nu mai gandesc inainte sa vorbesc, pentru ca nu ma mai intereseaza ce gandesc sau spun ceilalati. Nu mai imi pasa daca le ranesc sentimentele, fiindca nu ma mai afecteaza nici pe mine nimic. Nu mai vad lumea in culori. Practic, parca vad prin ochii altora, nu prin ai mei. Nu mai stiu sa rad molipsitor. Nu mai am rabdare sa ascult oamenii, sa ofer sfaturi, sa ii fac sa se simta mai bine. Nu mai iubesc soarele si nu mai urasc frigul. Nu mai sufar , dar nici sensul fericirii nu il cunosc. La rascrucile de drum, inchid ochii si merg oriunde, fiindca nu mai stiu pentru ce lupt. Nu mai am idealuri. Nu stiu ce scop trebuie sa ating. Nu stiu incotro sa merg, pentru ca nu stiu spre ce trebuie sa ma indrept.
Nu mai sunt eu. Sunt goala de mine.
De ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu