Univers paralel

Mi-e dor de mare. Nu exista medicament mai bun decat marea. Marea, valurile, nisipul, momentele de neuitat, soarele, fericirea aceea specifica, baile dimineata la 5...totul.
La mare nu iti dai seama de limita dintre vis si realitate. La mare totul iti pare un vis continuu. Un vis pe care ai vrea sa-l faci nesfarsit.
Cand esti la mare, Rasa iti incalzeste sufletul, iti lumineaza privirea. Marea spala toata durerea, o duce departe, in intinderea ei pura si albastra, intr-un orizont de unde nu mai poate ajunge la tine.
La mare, nisipul cicatrizeaza ranile din sufletul tau, te mangaie incet cand ai nevoie.
Marea te primeste tot timpul la ea, in ea. Marea te iubeste neconditionat, pentru ca stie cata iubire primeste inapoi. Marea nu te lasa niciodata singur, nici macar iarna. Se strecoara in mintea si in sufletul tau, in persoanele dragi tie atata de adanc incat in fiecare moment poti simti prezenta ei.
Marea are o caldura aparte si nu se teme sa o impartaseasca. Din cand in cand si marea se mai supara pe oameni ca sunt rai cu ea si arunca toate gunoaiele in valurile ei, desi ea ii rasplateste cu atat de multa bucurie. Insa marea stie sa ierte, pentru ca ea stie ca nu toti oamenii sunt rai.
Marea are o muzica proprie de neuitat, care te linisteste atat de mult incat uneori poti cadea intr-o transa adanca... plina de imagini frumoase, incarcata cu fericire.


Doar eu simt ca marea e magie? Doar eu simt ca in zilele in care sunt acolo totul se desfasoara parca intr-o alta dimensiune, unde nu exista timp si unde rautatea mai apare doar in cand in cand ca sa ne trezeasca la realitate? Doar eu simt ca la mare orice suparare, orice durere, orice problema trece mult mai repede? Doar eu... iubesc atat de mult marea?

Instabilitate in metafore

Privire rece, in gol. Privire in care parca se oglindeste un adanc atat de pustiu, incat undeva, in fundul prapastiei, daca ai rabdarea sa privesti atent vezi un singur copac, cu multe crengi incalcite, imbatranit de vreme, parca apasat de toate greutatile vietii, parca batut de prea mult vanturi si care a pierdut prea multe parti din el din cauza furtunilor. Acum parca isi incolaceste intr-o nebunie permanenta crengile de teama a nu mai pierde nimic, de a rezista crivatului care nu-i da pace de atata timp. Si asa a ramas doar el, nu-si permite sa se descompuna la fiecare incercare la care il supune mama-natura.
Insa, ajungi sa te intrebi, oare cand va lumina soarele pe cer si bietul copac va dori sa-si descalceasca ramurile spre a imbratisa razele binefacatoare, spre a primi in totalitate bunatatea iubitului Soare.. va mai stii cum? Va reusi? Sau va ramane pe veci, singur, acolo in abis, copac speriat de vremuri si incapabil de a primi caldura?

Suflet confuz, structurat labirintic. Suflet in care oricine se mai incumeta sa intre intampina multe greutati, e supus la probe dificile, se pierde pe drum de mii de ori, ajungand sa caute in final o iesire. Suflet in care cei ce se aflau deja aici cand a venit cutremurul acela crunt -pe care toti il tin minte, cand toata zona asta care obisnuia sa fie plina de norisori de fericire, neteda, calma si plina de iubire a devenit brusc un labirint de piatra si nisip-, pai.. ei si-au gasit un loc al lor si nu se aventureaza sa exploreze noi zone, stau cuminti si prefera sa taca mereu, acolo in locsorul lor, ca si cum nici nu ar exista. Insa pana si ei, pe bucatele de piatra, cu mintea incordata, creeaza zeci de posibile harti spre iesire. Toti vor sa plece din labirintul acela rece si neprimitor.

Minte disperata. Disperata de faptul ca incearca sa controleze tot. Minte precum o profesoara la o clasa de detinuti, unde lucrurile o iau razna zi de zi iar ea incearca, trista sa le tina sub control. Si nu mai poate si in fiecare zi pleaca plangand acasa si blestemand momentul in care soarta a adus-o acolo unde nimic nu e de inteles, nimic nu poate fi controlat si nimic nu depinde de ea. O femeie care incearca sa aduca stabilitate, care incearca sa duca elevii pe calea cea buna dar e mereu depasita de situatie. Oare cand va reusi sa puna piciorul in prag si sa schimbe ceva?

Cuvinte incoerente.. cuvinte care nu stiu sa exprime ceea ce e in suflet pentru ca nu stiu ce e acolo. Cuvinte precum vremea de afara. O vreme a dracu' de contradictorie. Astazi o tornada care distruge tot in calea ei, care inlatura tot, si bine.. si rau. Maine, o ploaie calda de vara, care aduce alinare. Poate pe saptamana viitoare un soare fierbinte, care arde cu o pasiune de nedescris, iar mai apoi poate totul devine din nou rece si mohorat.

Cam astea patru elemente care definesc un om, din punctul meu de vedere, arata stabilitatea sau instabilitatea pe care o simte. Cand privesti in ochii cuiva si zaresti copacul acela, cand ii simti sufletul labirintic, cand o vezi ca incearca in zadar sa zambeasca si cand nu simte si atunci cand in incercarea de a-ti explica ce are simti doar un amalgam de cuvinte din care de fapt nu intelegi nimic.. pai atunci uita-te bine la persoana respectiva, spune-i c-o iubesti, da-i o pupa pe frunte. Atunci o sa ii dea lacrimile. Si tocmai atunci ia-o in brate si tine-o strans pana se calmeaza, ascult-o si minte-o ca totul va fii bine. Ofera-i siguranta pentru a scapa de sentimentul de instabilitate. Nu te teme sa exprimi in cuvinte ceea ce simti tu pentru ea, pentru lume, pentru viata. Nu te teme sa pari mai slab ca ea, insa nu slabi nici o clipa imbratisarea care ii ofera atata siguranta.

Iubeste-o cand merita mai putin. Iubeste-o cand are nevoie de tine. Iubeste-o, chiar daca ea nu stie.

Pentru ca EA stie.

Astazi voiam sa scriu. Si fiindca am scris despre cativa prieteni, era timpul sa scriu despre cineva care merita sa stie in unicul meu mod mai special de a arata ca e foarte importanta pentru mine si ca mi-e draga de numa-numa.

Ea ma cunoaste deja destul de bine, stie cam tot prin ce am trecut si e poate singura care imi intelege naivitatea, confuzia, depresia si paranoia, intrebarile, gandurile, dorul, dorinta...dintr-o anumita situatie. E departe si totusi o simt in ultimele luni cel mai aproape, adanc acolo in sufletul meu si parca e mereu alaturi de mine, ca un medalion norocos. Stie cum sa ma faca sa rad, stie cand nu vreau sa rad si vreau doar sa repet la infinit ca mi-e dor, ma asculta cand ii povestesc de o mie de ori acelasi lucru, desi deja cred ca ar putea ea spune la fel de bine ca mine povestile mele, de cate ori le-a auzit. Stie, pentru ca trece prin aproape acelasi lucru. Stie pentru ca si ea simte fara sa aiba nici macar o certitudine ca merita sa simta atat si sa-i pese atat. Stie pentru ca si ea a aflat cum e sa te arunci in gol, sperand ca undeva jos e plasa aia de siguranta care ti-a fost promisa in repetate randuri. Si ceea ce ma doare e ca trece prin asta din cauza mea. Si tot ce sper e sa nu sfarseasca ca mine. Dar am incredere in ea, e de o mie de ori mai puternica decat mine. Si o iubesc pentru asta. Pentru ca inca e copil si totusi are in cuvintele si-n atitudinea ei o putere de adult trecut prin viata asta, cu toate problemele ce apar pe drum. Si o iubesc pentru ca poate sa nu le dea atentie lucrurilor care ii fac rau, pentru ca nu se macina pe interior singura cu mii de intrebari mereu. Are doar perioadele ei si e normal. O iubesc pentru ca desi trei sferturi din romancele de pe facebook vor sa fie prietene cu ea, ea stie sa fie o prietena adevarata, stie sa fie acolo atunci cand am nevoie de ea, stie deja mai multe in ceea ce ma priveste decat stiu oamenii care ma cunosc de-o viata. Si stiu, sunt sigura, ca ea o sa fie domnisoara de onoare care o sa puna la cale petrecerea miresei, in cazul in care ma casatoresc :)), Cat despre amintri, o sa avem timpul, sansa si ocazia sa ne facem cu carul. Si nu o sa fie toate de povestit nepotilor :)).
Bebe, iti multumesc si te iubesc.